După invazia pe scară largă a trupelor ruse în Ucraina, la 24 februarie 2022, subiectul posibilei prăbușiri a Federației Ruse în mai multe state independente a câștigat popularitate în presa ucraineană și occidentală. Speculația ia amploare odată cu succesul Forțelor Armate ucrainene pe front și cu problemele care au apărut în Armata rusă, scrie „The New Voice of Ukraine”.
În septembrie 2022, când Armata Ucrainei a reușit să recucerească Oblastul Harkov de la ruși, generalul Ben Hodges a spus că lumea trebuie să fie pregătită pentru prăbușirea Federației Ruse, comparând-o cu dezintegrarea URSS, pentru care Occidentul nu era pregătit.
La începutul lunii ianuarie a.c., mai multe publicații de top (Politico, Foreign Policy, The New York Sun, The Sunday Guardian) au dedicat articole și comentarii problemei dezintegrarii Rusiei. Principalii oficiali ucraineni care generarează aceste știri sunt secretarul Consiliului Național de Securitate și Apărare, Oleksii Danilov, și șeful serviciilor de informații militare, Kirilo Budanov, care, regulat, ridică întrebări despre prăbușirea Federației Ruse în discursurile și comentariile lor.
Un sondaj recent realizat printre 167 de experți de către think-tank-ul „Atlantic Council” a arătat că 40% dintre respondenți se așteaptă la prăbușirea Rusiei în următorul deceniu.
Să încercăm să luăm în considerare potențiala dezintegrare a Rusiei dintr-o perspectivă istorică.
Problema- cheie în procesul de prăbușire a Federației Ruse este puterea și influența mișcărilor naționale (adică acele forțe care caută să obțină independența grupurilor etnice sau entităților autonome) din Rusia modernă. În plus, există influența factorilor juridici, economici și de securitate, în special sprijinul democrațiilor occidentale pentru aspirațiile popoarelor Rusiei.
O perspectivă istorică
Din punctul de vedere al politicii Moscovei imperiale, toate pârghiile au fost folosite pentru a suprima astfel de mișcări în ultimele decenii, așa cum, în principiu, s-a făcut cu secole înainte. În ciuda faptului că Tatarstanul, Daghestanul, Cecenia, Ingușeția, Karelia, Yakutia (Sakha), Bashkortostan, Chuvahia sunt republici și au propriile constituții, cu drept la autodeterminare națională, nu sunt dovezi ale dezvoltării democratice libere a acestor comunități naționale. Mai degrabă invers.
Din istoria Ucrainei știm că, în iunie 1917, Rada Centrală Ucraineană (UCR) a adoptat Prima Declarație Universală, iar pe 3 noiembrie, pe cea despre formarea Republicii Populare Ucrainene (UNR). Situația a fost similară și în alte regiuni ale fostului imperiu. În decembrie 1917, a fost proclamată Republica Tatarstan. Din această perioadă provine formarea statului turc Idel-Ural, care a cuprins ținuturile Republicii Chuvaș moderne, Tatarstan, Bashkortostan și o serie de regiuni din apropierea Oblastelor Orenburg, Cheliabinsk și Samara. În februarie 1918, a fost creată Republica Populară Kuban, iar, în iunie, Republica Siberiană.
Toate aceste entități au încetat în cele din urmă să mai existe sub presiunea Armatei Roșii. Națiunile, care au reușit să-și proclame și să-și mențină independența, au fost cele care au avut mișcări naționale puternice, o tradiție relativ recentă de a avea propriul stat, precum și sprijin în rândul oficialităților din Statele Unite, Marea Britanie și Franța – țările care au câștigat Primul Război Mondial și a creat o nouă ordine mondială. Astfel, independența a fost proclamată cu succes de polonezi, finlandezi, letoni, estonieni și lituanieni.
În această perioadă, Imperiul Rus a pierdut o jumătate din teritoriu, dar, în timp, a fost restaurat de bolșevici. În noul lor imperiu, bolșevicii nu puteau ignora sentimentele naționale și, prin urmare, cu politica așa-numitei „indigenizări”, au încercat ca aceste popoare cucerite „să devină proprii”, conferind temporar populației acestor teritorii anumite trăsături de adevărate entităţi naţionale, ca accesorii. Astfel, Imperiul Rus a fost transformat dintr-un stat monarhic într-o federaţie de republici socialiste – URSS. Totuşi, imperialismul nu a dispărut, iar „independenţa” republicilor naţionale a fost condiţionată.
O încercare de altă restructurare a „vechiului” imperiu rus, la mijlocul anilor 1980, în mijlocul eșecurilor militare din Afganistan, și democratizarea vieții publice, a eșuat. Mai întâi, țările din Europa Centrală s-au desprins de centrul imperial, iar apoi această tendință a continuat în republicile sovietice. RSS Ucraineană, care era situată cel mai aproape de Europa de Est și a cărei mișcare națională – activă mai ales în exil-, nu a putut fi înăbușită de teroare, războaie și represiuni, a proclamat suveranitatea în 1990, iar independența un an mai târziu. Câteva luni mai târziu, URSS a încetat să mai existe.
În 1990, Republica Tatarstan a adoptat declarația de suveranitate, nu însă pe cea de independență. Oficialii din Tatarstan s-au bucurat de drepturi autonome în cadrul Federației Ruse până de curând, dar Putin le-a anulat. În 1991, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Cecen-Inguș și-a proclamat suveranitatea și a devenit a 16-a republică unională. După împărțirea sa în Ingușeția și Republica Cecenă Ichkeria (foto drapel), cecenii și-au exercitat dreptul de a se retrage din tratatul de unire și și-au declarat independența, care a fost suprimată de ruși la începutul anilor 2000, după două războaie sângeroase.
În general, după prăbușirea URSS, conducerea rusă, folosind metoda tipic imperială a „morcovului și bățului”, a reușit să țină sub control toți supușii Federației Ruse. Cu toate acestea, izbucnirea războiului pe scară largă în Ucraina a provocat deja anumite crize în republici, care au manifestat rezistență la mobilizarea cetățenilor lor pentru război. În plus, propaganda rusă continuă să folosească imaginile cu cecenii lui Kadîrov sau soldații din Buryat și alte popoare non-ruse drept cei mai cruzi participanți la ostilitățile din Ucraina, încercând, în acest fel, să transfere responsabilitatea viitoare pentru crimele comise de Armata rusă către membrii altor popoare.
Rusia modernă este o țară autoritară cu un regim fascist la putere. Cultul personalității și propaganda sunt cheia pentru menținerea anturajului lui Putin la putere și pentru a continua războiul cu Ucraina. În ultimii ani, Kremlinul a făcut tot ce a putut pentru a suprima orice impuls al supăușilor Federației de a se separa.
Colapsul Rusiei s-ar întâmpla probabil cu un efect de domino, prin care o declarație de independență într-o republică provoacă aceleași acțiuni în alte regiuni. Pe teritoriul Federației Ruse ar putea apărea astfel 20 de state independente. Cecenia este considerată una dintre republicile cu cel mai mare potențial de a provoca un efect de domino în Rusia modernă. Cecenii sunt cei care au o lungă istorie de luptă pentru independență, precum și o mare influență în Diasporă. Este posibil ca elitele locale- în frunte cu Ramzan Kadîrov, care acum în slujesc pe Putin-, să identifice mai multe beneficii personale astfel încât să ia decizia desprinderii.
Cu toate acestea, este important ca membrii mișcării naționale cecene din afara Ceceniei să fie gata să susțină dorința de separare, și, de asemenea, să poată ajunge la un compromis cu cei care nu au părăsit teritoriul republicii. Și aici intervine cea mai mare amenințare la adresa independenței cecene. Declararea ei ar putea provoca un nou conflict militar în Caucaz, care ar putea implica și regiunile învecinate.
Acest scenariu, denumit uneori „scenariul iugoslav”, este temut de guvernele occidentale, care, prin urmare, se tem să acorde vreun sprijin aspirațiilor naționale ale popoarelor Rusiei.
Un scenariu mult mai probabil și dezirabil ar fi dezintegrarea pașnică, ceva de genul 1991 și prăbușirea URSS. Acest proces ar putea începe din Tatarstan, o republică situată pe Volga. Acest teritoriu este destul de independent din punct de vedere economic
În plus, după cum s-a menționat deja, a existat o încercare în 1917 de a uni toate popoarele turcice și fino-ugrice din regiunea Volga în statul unic Idel-Ural. Prin urmare, este destul de probabil ca, bazându-se pe tradiția istorică și având experiența recentă a guvernării autonome, într-o perioadă de turbulențe și vid de putere politică în Rusia, Tatarstanul, la fel ca și alte entități din această regiune, să poată se separa în mod pașnic și declara independenta.
Situaţia din Siberia şi Orientul Îndepărtat se poate înrăutăți pentru Rusia.
Republica Populară Chineză (RPC), care încă nu și-a conturat clar atitudinea față de războiul declanșat de Putin în Ucraina, dar a cărei prietenie cu Federația Rusă se presupune că este fără limite, își poate afirma pretențiile față de această regiune. Acest lucru va permite RPC să se consolideze nu numai în ceea ce privește resursele teritoriale și minerale, dar va oferi acces la Oceanul Arctic. Lupta pentru resursele sale urmează.
Imperiul modern al Federației Ruse va suferi în cele din urmă un alt colaps. Sub influența războiului pe care l-a declanșat, a recesiunii economice, a luptei interne a diferitelor grupuri politice, a creșterii conștiinței naționale și a slăbirii dictatorului, Federația Rusă poate începe să treacă prin procesul de dezintegrare. Oricât de dificil este de a răspunde acum, succesul său va depinde de puterea mișcărilor naționale și de disponibilitatea democrațiilor occidentale de a sprijini popoarele Rusiei în drumul lor către formarea unor state independente.
Este important ca Ucraina, ca țară în fruntea luptei împotriva imperialismului rus, să facă tot posibilul pentru a slăbi pozițiile regimului Putin în republicile și entitățile autonome ale Federației Ruse și pentru a le consolida mișcările naționale. Desigur, anumiți pași au fost deja făcuți. Ucraina a recunoscut Cecenia ca fiind ocupată temporar, iar unități formate din membri ai popoarelor Federației Ruse luptă în Forțele Armate ucrainene. Cu toate acestea, era necesară o mai mare coordonare a luptei lor în materie de politică externă.
În 1943, nu departe de Rivne, a avut loc Prima Conferință a Popoarelor înrobite, care a avut ca scop formarea armatelor naționale revoluționare din rândul formațiunilor naționale ale Armatei Insurgente Ucrainene (UPA). Ei urmau, în cursul deplasării frontului sovieto-german spre vest și al slăbirii aparatului de putere al URSS, să pătrundă în propriile lor teritorii naționale și să creeze entități independente. La acea vreme, acest scenariu nu se putea realiza, dar era posibilă unirea în Diaspora, sub conducerea ucrainenilor, reprezentanți ai tuturor popoarelor înrobite de comunism și imperialismul rus în Blocul Națiunilor Antibolșevic (ABN). Acum trebuie să luăm în considerare această experiență istorică și să o adaptăm la nevoile realităților de astăzi ale luptei împotriva Moscovei.
