Omul lui Viktor Frankl

În zilele noastre se poate observa că foarte mulți oameni par „a nu-și mai găsi rostul”, experimentând un soi de frustrare existențială, în ciuda unei (cel puțin aparente) dezvoltări și libertăți a societății.


…este în căutarea sensului. Cu alte cuvinte poate să ajungă la împlinire nu prin fericire, ci prin sens. „Sensul” poate fi în cele din urmă (adică înaintea momentului morții), fie și numai decizia de a accepta moartea și de a se regăsi ca ființă în această hotărâre, această acceptare care îl poate defini. Și salva? Salva de la ce? De la a dispărea fară a fi atins ipostaza de a fi „om”.

Multe dintre exemplele lui de recăpătare a sensului sunt luate din experiența lui traumatică de lagăr, el însuși fiind unul dintre subiecții analizați (subiecții fiind fie indivizii, fie colectivul) și dintre cei care au găsit „sens” în a rezista condițiilor inhumane. A găsit „sensul” propriu în a-i ajuta pe ceilalți și mai târziu în a transforma experiențele directe și observarea atrocităților într-o teorie a sensului,  o formă de terapie fundamentată de el în anii ’30 , ca cea de a Treia Scoală de Psihoterapie de la Viena: logoterapia, despre care veți vedea, este precursoarea coaching-ului cu care suntem deja obișnuiți azi.

Comparate cu experiențele evreului Viktor Frankl în Germania nazistă și în lagărele de exterminare, problemele curente ale omului contemporan par fără îndoială banale, ceea ce face ca lectura „Omului în căutarea sensului vieții” să fie îngreunată, mai ales în ce privește teoria care ar duce la soluții azi. În zilele noastre se poate observa că foarte mulți oameni par „a nu-și mai găsi rostul”, experimentând un soi de frustrare existențială, în ciuda unei (cel puțin aparente) dezvoltări și libertăți a societății. „Spre deosebire de animal, omului nu instinctul îi spune ce să facă, și spre deosebire de omul timpuriu, nu tradiția îi spune ce e obligatoriu, prin urmare în prezent omul pare a nu mai ști ce vrea.”

Această frustrare nu e semn de boală, susține Viktor Frankl, ci mai degrabă un semnal de alarmă dat de lipsa de sens, lipsă care se cere înlăturată. Problema poate fi depășită în momentul în care omul își ia libertatea de a-și descoperi o „tematică” centrală a vieții și un mod de a o exprima – pasiv (prin contemplare a lumii, dacă destinul îi oferă șansa asta), activ (participând prin efort și responsabilitate, creând, muncind) sau prin suferință (când destinul nu-i las decât această alternativă grea). O caracteristică comună a celor care reușesc să  fie „oameni” este aceea de a se depăși pe sine și privind la celălalt.

Problema acestei libertăți, pe care în prezent, o vedem ca fiind ceva mare și important, primul dintre drepturile omului, este pusa diferit de Viktor Frankl: el o privește ca fiind valoarea pe care nu ți-o poate lua cineva, fie și în condițiile cele mai groaznice, fie și redusă o o dimensiune interioară minimă în care ființa se poate cuibări și exista atunci când nu mai are nimic altceva, când nu mai are „viitor” –  acea dimensiune necesară ființei pentru a se vedea existând. Ultima libertate a omului este aceea de a-și alege atitudinea față de o situație, nu o situație oarecare, ci aceea în care el trebuie să facă față neavand altceva decât conștiința acestei minime, posibil ultime libertăți.

Fac o paranteză: fară a fi specialist în domeniu, dar experimentând condiții similare de detenție și tortură, Ion Ioanid (și nu e singurul), în memoriile sale, „Închisoarea noastră cea de toate zilele” , descrie cum în condiții extreme de privare de libertate și de tortură fizică și psihologică, el, ca deținut al închisorilor comuniste, a descoperit această libertate interioară, pe care a conștientizat-o treptat, și care l-a călăuzit într-un fel în toți anii petrecuți în închisoare, astfel încât în momentul în care a fost eliberat, viața în libertate a semenilor lui nu i s-a mai părut decât o „închisoare de toate zilele”.

„Omul în căutarea sensului vieții” este alcătuită din două părți. Prima și cea mai lungă dintre ele este dedicată experiențelor lui Viktor Frankl în lagărele de concentrare naziste. El analizează și descrie în detaliu, fără amărăciune, fără resentimente. Aflăm despre cele trei stadii ale reacțiilor psihologice ale prizonierilor, ilustrate cu exemple personale sau observate la cei din jur, în termeni de provocare, alegere de comportament și gândire, cu treceri de la dorința de a supraviețui, la dorința de răzbunare, până la abandonarea dorinței de a lupta și refugierea într-o ultimă bucurie, cum ar fi o ultimă țigară înainte de moarte. Frankl considera că în lipsa identificării unui sens, omul găsește o umilă soluție în căutarea plăcerii.

Nu există nici un răspuns general la întrebarea „Care este sensul vieții?”. Există situații, probleme, provocări, cu diverse niveluri de gravitate, care ne pun în incapacitatea de a vedea sensul vieții noastre într-un anumit moment sau începând cu un anumit moment. Logoterapia lui Frankl este o terapie orientată spre viitor, care nu caută să găsească în mod obligatoriu originile nevrozei, ci să ofere activ o soluție realistă la condiția umană, printr-o tensiune echilibrată intre experiență și obiective, care ar avea ca efect dorința de a rezolva problemele vieții, una câte una. Terapia prin vorbire îl ajută pe om să ajungă la un sens, un obiectiv „calibrat” la capacități, care, odată atins, lasă loc descoperirii unui alt obiectiv. Setarea unor obiective prea îndepărtate și intenția de a le urmări, concentrarea pe rezultat și nu pe activitate pot duce la nevroză, spune Frankl.

Partea a doua a cărții, „Logoterapia pe scurt”, cuprinde condensată teoria lui Viktor Frankl: logoterapia ajută pacientul să se concentreze asupra viitorului și asupra sensului pe care îl da propriului „viitor” (pe care, spre deosebire de un deținut al lagărelor, acesta îl are). Nevoia de sens a omului e atât de mare încât strădania de a găsi unul poate fi suficient de motivantă încât să îl determine pe om să rupă cercul vicios al regăsirii de sine prin scormonirea trecutului. Evident la extrema cealaltă poate apărea o „nevroză noologică” ca stil de viață, o stare de continuă inventare a unor obiective pentru satisfacerea nevoii de sens.

Odată pătruns în propria dimensiune umană, conștient de valoarea dată de faptul că e menit să își atingă rostul, nu să își satisfacă nevoile, omul acceptă acea doză normală de tensiune între ceea ce este și ceea ce își dorește/trebuie să devină și își generează normalitate urmărind să păstreze această tensiune în doze acceptabile, într-un proces de „actualizare de sine”.

„Sensul vieții” se vrea urmărit fie activ – creând, înfăptuind, fie pasiv – admirând, meditând, fie în suferință – alegând conștient atitudinea în fata suferinței inevitabile: „Într-un fel suferința încetează să mai fie suferință în clipa în care își găsește un sens”.

Fac o altă paranteză. Ceea ce descrie Viktor Frankl pare a fi desprins din directa contemporaneitate. S-a simțit ( mai ales în peisajul „corporate”) prin căutarea unui sprijin în luarea deciziilor de viață și legate de profesie – acesta pare un proces anevoios, dată fiind mai ales stabilirea unor țeluri prea îndrăznețe, adesea nerealiste, a căror ratare vine cu o încărcătură psihologică negativă foarte puternică. Nevoia se vrea/lăsa acoperită prin coaching – „life coaching”, „organisational coaching”, „leadership coaching” . Coach-ul ocupă azi poziția de logoterapeut.

Foto de AICI

(Roxana Vasile este pedagog, germanist, coach și fondatoarea instituției private de educație în limba germană, Compania Mică- www.companiamică.ro)


Roxana Vasile