Obsesia comparației și metamorfozele vocabularului


Ascultând limba română vorbită în jurul meu, am ajuns la concluzia că dacă ar exista un Tribunal al Gramaticii și al Lexicului, ne-ar condamna cu ușurință pentru tratamentele degradante pe care le aplicăm acesteia. Și nu, nu vorbesc de la înălțimea vreunui turn de fildeș al lingvisticii, pentru că nu mă recomandă studii în domeniu, nici măcar vreun „frate al meu mai mare”, ori vreun moment extatic în care spiritul lui George Pruteanu să mă fi vizitat mistic, ci doar „vocea și talentul meu” și un oarece spirit critic față de siluirea vajnică a limbii, oricare ar fi ea.

Însă ca umil vorbitor de limba română, pentru care atenția acordată unor aspecte de lexic și gramatică nu e altceva decât o „violon d’Ingres”, observ o predilecție spre anumite tendințe în exprimare, care par să se insinueze discret în tiparul lingvistic al vorbitorilor.

Trecând peste arhi-abuzatele „care/pe care” și „din punct de vedere/din punctul de vedere al”, mă voi opri la două exemple, suficient de cunoscute. Unul este cel al abuzului de grade de comparație. Ajunge să asculți cu atenție niște conversații uzuale, câțiva vorbitori din spațiul public sau să fii atent la propriile discuții din ograda familială și/sau profesională, încât să simți cum neuronii ți se înnoadă mai ceva decât șireturile de la pantofi într-o încercare suicidală de a găsi logica acestui exces de grade de comparație. Pornind de la banalul „îmi place, dar parcă aș vrea ceva puțin mai alb(!)”, până la „un an mai pozitiv(!)”, „efecte mai negative (!)”, mergând până la „mai nocive” și „mai dezastruoase”, „economie mai verde” sau „decizie mai oportună”. Dincolo de greșeala în sine, am încercat să mă gândesc de unde vine această pornire atavică de a folosi un grad de comparație cu orice preț. Poate din sărăcia ideatică, pentru a compensa lipsa de conținut cu o așa zisă grandoare a exprimării. Într-o societate în care pare că totul trebuie să fie „mai mare”, „mai bogat” sau pur și simplu mai altcumva decât capra vecinului, transpunerea acestei obsesii pentru comparația cu alții în limbaj nu pare chiar lipsită de logică. De fapt, limbajul nu face decât să repete, uneori dintr-o pornire subconștientă, un tipar comportamental. Iar obsesia comparatismului nu e chiar de ieri, de azi, înrădăcinată în firea românului.

Vorbind de sărăcia ideatică, am crezut la un moment dat că aceasta ar putea fi și cauza masivelor transplanturi lingvistice din limba engleză în limba română, utilizate uneori ca nuca în perete și ducând adesea la efecte hilare și la fraze la fel de pline de sens precum celebrul vers cu cele două vaci care croșetau într-un copac (și pe deasupra, fără scuza licenței poetice a postmodernismului); pentru mine, recordul îl deține propoziția „am populat templata”, care nu, nu era un mesaj criptic al vreunei societăți secrete cu misiunea de a popula planete nedescoperite, ci încercarea de a spune că un document transmis ca model a fost completat. Însă analizând puțin mai atent subiectul, care de altfel este și cel de-al doilea exemplu asupra căruia mă opresc, tind să cred că lipsa ideilor nu poate fi țapul ispășitor al acestei infuzii de cuvinte în vocabularul limbii române. Asta pentru că de multe ori, vorbitorul știe ce vrea să spună, are ideile clare, are un nivel de educație peste medie, însă simte o oarecare comoditate în a le exprima într-un fel de jargon corporatist, care a depășit însă de mult mediul multinaționalelor și s-a insinuat în limbajul comun. Poate fi un utilitarism extrem, combinat cu o lehamite (recunoscută sau nu) față de propria limbă și cu intenția de a transmite subliminal ideea integrării într-un anumit grup, „mai superior”, cum ar zice unii. Conștient sau nu, cu toții facem asta, mai des sau mai rar și cel mai probabil, atunci când spunem că am „targetat” un public țintă nu o facem pentru a ne hrăni sentimentul elitist, ci pur și simplu acționăm în baza unui automatism, a unui reflex uneori pavlovian aș spune. Care ar fi recompensa? Poate că la început, a fost tocmai integarea într-un anumit grup, urmând ca apoi, reflexul să rămână, chiar și mult timp de la dispariția cauzei inițiale. 

Îmi amintesc cum de la înălțimea romglezei mele, am ridicat superior din sprâncene când am auzit cum francezii și spaniolii, referindu-se la accesoriul pentru computer, îi spun „souris”, respectiv „raton”. Niște barbari gali și iberici,ce pretenții să ai?! Cu toate acestea, valul de nemulțumire față de anglicizarea vocabularului și contaminarea cu expresii și abrevieri din limba engleză, este foarte prezent și în aceste țări, ceea ce ne arată că, în ciuda îndârjirii lor de a-l păstra pe francezul Souris, americanului Mouse, deși pare că Ratatouille ar fi câștigat în fața lui Jerry, aceasta e doar o bătălie dintr-un război mult mai mare. 

De ce scriu despre asta? Poate pentru că e nevoie să conștientizăm cu toții (iar eu nevrednica și păcătoasa în primul rând), că potopul de grade de comparație și sincretismul acesta de „anglicisme” nu ne ajută să avem o limbă mai bogată, ci dimpotrivă una „mai moartă”. 

Desigur, cine e fără de păcat să ridice primul piatra, iar eu sunt departe de a mă fi păstrat neatinsă de microb. Doar scriind acest articol, am avut pârdalnice porniri de a scrie „pattern” în loc de tipar, „trend” în loc de tendință, sau altele, pe care le-am oprit înainte să se scrugă prin tastatură. Dar îmi propun ca înainte de a lăsa să zboare cuvântul cu pricina, să gândesc de două ori, dacă nu cumva ar fi mai nimerit să folosesc echivalentul românesc. 

Veți spune că acesta este un instrument al progresului, că așa a pătruns și limba greacă în vocabularul latin, că însuși Caesar ar fi rostit celebra frază de dinainte de a-și da ultima suflare în greacă, iar apoi latina a „colonizat” limbile popoarelor din Imperiu, că mai târziu franceza devenise lingua franca pentru aristocrația europeană și că în sec. al XVIII-lea, lui Fredereic cel Mare i se atribuie o zicere conform căreia ar fi vorbit germană numai cu grăjdarii. Desigur. Acum pare că engleza se află în acest rol de maximă popularitate. Să nu uităm un lucru însă – că nu doar pe „accipiens” o maltratăm în acest fel, ci și pe acea limbă care, intrând în alt vocabular, este deseori așezată pe un pat al lui Procust, pentru a se potrivi cât de cât. Pentru că între „an e-mail attachment” și „un atașament” sunt diferențe fundamentale. Desigur, în epoca toleranței intolerante, am putea să ne atașăm și de mailuri, însă nu trebuie să fii terapeut ca să știi că nu e chiar sănătos. 

Și pentru că aș vrea să închei într-o notă optimistă, spun doar atât : nu trebuie să fim „mai” sau „foarte”, putem să fim pur și simplu. Simplu, direct și deschis. Și așa vom putea construi și în jurul nostru, iar cu timpul, poate că vom fi împăcați cu noi înșine și cu lumea, chiar și fără ca aceasta să fie nici prea prea, nici foarte foarte. Cât despre limba pe care o vorbim, în continuare cred că fără a face un efort supraomenesc, putem să păstrăm atașamentul pentru idei și oameni, iar documentele să le anexăm.