Rareș Damșa este un puști din Rahova, București, crescut și pe maidan și în săli de teatru. Cu aplicațiile la facultate făcute în ultimul moment de pe telefon și cu o mamă continuu îngrijorată, este acum în anul trei la Wagner College în New York, unde urmează un BA în Theatre Performance.
Pe lângă bursele primite, muncește pentru a-și plăti cazarea și masa. În acești doi ani a jucat in două spectacole, primul regizat de Jack Cummings III, un consacrat regizor off-Broadway din New York.
Legătura dintre ei a rămas strânsă, așa că, alături de acesta, Rareș muncește pentru următorul spectacol, care va avea premiera off-Broadway în iarnă. Al doilea spectacol a fost regizat de o legendă, un „monstru sacru” al Broadway-ului, Michele Pawk, câștigătoare de premiu Tony, care tocmai a încheiat sezonul în „Wicked”. Ea îi este și profesoară.
Rareș are norocul să învețe și de la Theresa McCarthy, care face parte din producția originală a „Titanic” , spectacol câștigător de „Tony” si actriță în 5 sezoane de „House of Cards”. Canto îi este predat de Vincent Grana, cântăreț la Met și Musical Theatre Dance.
Rareș datorează succesul tuturor mentorilor săi: familiei, profesorilor și, nu în ultimul rând, cartierului. Își dorește să inspire toți copiii cărora li se spune că visurile lor sunt prea mari pentru ei și speră ca succesul său să aducă speranță în locurile unde mediocritatea este nu numai acceptată, ci și sărbătorită.
Daniela Bordei: Bună minunaților! Continuăm seria întâlnirilor noastre cu un personaj. Pentru că Rareș este un personaj, un personaj care deja este student la New York și care a intrat în viața mea extrem de firesc. Un lucru care ne apropie foarte mult este faptul că suntem născuți amândoi în aceeași zi. Astăzi este despre Rareș, vărsătorul meu drag.
Rareș Damsa: Ce descriere! Sărut mâna, în primul rând. Am fost semi- șocat când mi-a propus să facem interviul. A fost fix după ce ați făcut primul interviu cu Mugur și l-am ascultat. L-am ascultat și pe ăla cu Alex și am zis „ce este chestia asta?” Nici nu știu dacă este de mine neapărat. Este ceva extraordinar de formal, de academic. Am zis „bine, îl facem dacă nu e formal, îl fac dacă pot să fiu, dacă nu, nu. Și am mai zis: „nu este pentru mine, care am crescut cu mingea în fața blocului.”
– Exact asta este lucru care ne face să fim speciali, faptul că nu suntem la fel. Fiecare dintre noi suntem diferiți și lucrul ăsta ne face să fim cu atât mai interesanți. Se spune despre actor că este un mincinos sincer. Care-i cea mai tare minciună pe care a spus-o vreodată?
– Că nu mi-e frică de nimic, cred.
– Mă așteptam să îmi spui asta, dar cred că tot ziceam asta.
– Da, cred că am devenit bun la a minți, dar nu știu dacă am mințit de foarte multe ori cu un scop rău neapărat.
– În actorie, minți, dar fără un scop rău.
– Eu nu consider că în actorie minți. Eu consider că în actorie tu spui adevărul, dar nu spui adevărul tău. Spui adevărul personajului, dar nu e minciună.
– Sunt oameni care s-au îngrășat, au slăbit, s-au apucat de fumat, au ținut diete, au făcut tot felul de lucruri ca să intre în personajul respectiv. S-au mințit într-un fel pe ei, dar pe noi ne-au păcălit că ei sunt așa, dar ei sunt cu totul altfel de fapt. La asta mă refeream.
– Da, corect. Eu, de exemplu, am o abordare total diferită când e vorba de actorie și nu rămân eu. Mie nu-mi place absolut deloc să rămân eu, îmi place să fiu cu totul acolo.
– Cameleonic.
– Da, ar putea să fie „metode acting”, dar nu e chiar. Între duble, în pause, aș fi eu în continuare. Daniel Day Lewis, de exemplu, este un personaj 6 luni. Eu n-aș putea să fac în viața mea așa ceva. Și mi se pare că trișezi cumva.
– De ce? Poate intră atât de bine în personaj încât nu mai reușește sau nu mai vrea să se scoată din personaj. Este un switch on/ switch off?
– Da, așa îl văd eu, așa cred eu că e bine să stăpânești meseria.
– Switch on/ switch off. De câte ori în viață, fără să fi actor, ai făcut chestia asta.
– De multe ori. Și încă o fac. Am crescut cumva nevoit să fac chestia asta, pentru că eu mi-am găsit refugiu foarte, foarte mult în a zâmbi și în a face oamenii să zâmbească. A fost pentru mine o salvare, pentru că la mine acasă lucrurile n-au stat chiar bine când eram mic și mereu am căutat să mă uit la chestii care mă făceau să râd foarte tare, să uit de toată chestia aia. Când ajungeam la școală, la antrenament, oriunde, oricât de nasol era acasă, voiam doar să stau, să râd, să fac oamenii să râdă. Era o zi bună dacă râdeam sau dacă făceam oamenii să râdă, pentru că știam că vin acasă și n-o să fie chiar râs.
– Să înțeleg că te-ai mințit?
– Nu cred că e neapărat mințit…
– I-ai mințit pe ceilalți că ești fericit mereu.
– Asta da, ar putea să fie o chestie. Era o gură de aer.
– Nicolas Cage spune că pentru a ajunge un actor bun trebuie să fii ca un infractor, să încalci regulile, dar mai ales să aduci ceva nou. Ce regulă n-ai vrea să încalci niciodată?
– N-aș vrea să mă dezic absolut niciodată de principiile mele. Este o chestie cu care am plecat în ghiozdan chiar în America, pot să spun. Și niciodată n-o să fac chestia asta. Dacă succesul va veni, va veni odată cu principiile la pachet. In niciun caz nu o sa imi calc pe orgoliu sau pe suflet, sau n-o să mă vând.
– Sunt foarte mândră de tot ce ai realizat și sunt foarte fericită că te cunosc. Ești un copil care ne-ai dovedit că se poate și ți-ai dovedit ție că se poate să trăiești așa cum vrei tu: un pic rebel…
– Nu puțin rebel. Rebel, punct. Foarte.
– Ai fost dificil?
– Eu n-am fost neapărat un copil dificil până prin adolescență. Din a VIII-a până în prezent pot să spun că am terorizat- o pe maică-mea. Este puțin spus. Atunci a început viața de actor, de rock star, dacă vreți, de oameni mari. Am început toate prostiile, maică-mea era chemată la școală o dată pe săptămână, sunată de directori. Norocul meu era că eram în trupa de teatru a școlii și că scăpam extraordinar de ușor datorită profei. Dacă nu era ea, eu eram exmatriculat demult.
– În general, viețile actorilor sunt colorate și au amprenta unor lucruri mai puțin obișnuite, pentru că ei trăiesc într-o libertate și, în imaginația lor, lumea e cu totul și cu totul altfel și plină de culoare și asta i-a și făcut să ajungă actori.
– Exact cum zice Emil Brumaru. „Să nu citească, să nu scrie, ci numai, doar poet să fie”. Exact asta am făcut. Am fost total opusul copilului academic, ceea ce pe maică-mea a omorât-o, pentru că maică- mea este obsedată de viața academică, de școală, voia să fiu într-un liceu extraordinar.
– Și totuși ești la facultate, și nu oriunde, ci la facultate în America. Cred că nici tu nu ai îndrăznit să îți închipui asta, la momentul la care ți-ai dorit să urmezi o facultate de actorie. Ți-ai făcut toată aplicația de pe un telefon și ai continuat să lucrezi pe un telefon și în primul an de facultate în America, ai plecat cu un geamantan de vise, nu foarte mulți bănuți cu el, să cucerească cel mai extraordinar loc de pe Pământ, New York. Cum a fost parcursul tău?
– Notă pentru ascultători: nu-mi plângeți de milă că e ok. Parcursul meu? De unde să încep?
– De unde ai venit? Ai venit aici.
– Am venit aici cu aripile total frânte, după vreo 7- 8 ani de teatru și, mai târziu, pregătire în privat cu un foarte mare actor român. Am venit aici cu un scop clar, foarte motivate. Și timpul m-a presat foarte tare. Știam că, mai devreme sau mai târziu, va veni America. Dacă șansa a venit mai devreme cu America, am zis de ce nu? Și uite că trec în anul doi.
– Cât din principiile tale s-au schimbat venind aici și întâlnind oamenii de aici și urmărind pas cu pas cum ți se schimbă destinul?
– Nu știu neapărat de principii, dar clar mi s-au mărit orizonturile. Indiferent cât de versatilă a fost viața mea în general, partea asta academică a lipsit, pentru că nu m-a interesat, dar venind aici nu prea am avut de ales. Dând aici de copii care excelau la toate materiile, numai olimpici, n-aveam cum să nu particip la discuții. Oricum m-am născut curios. Luni întregi am pus doar întrebări. Și am primit foarte, foarte, foarte multe răspunsuri. Am primit mai multe răspunsuri decât întrebări.
– Exista înainte de a veni aici, în mintea ta, o concepție conform căreia un copil care poate să reușească la o facultate în America ar trebui să fie un copil care să aibă o familie funcțională, mamă, tată, bunici care să îl susțină, prieteni, vecini așa, care să vină dintr-un cartier extrem de bine plasat sau fără niciun fel de pată. Trebuie să menționez aici că nu vii tocmai din Primăverii, dar asta o să ne povestești tu, pentru că mi se pare o culoare extraordinară, care nu face altceva decât să îți crească de fapt, realizarea. Adică aveai și tu concepția asta că trebuie să ai toate datele problemei bani, familie, susținere, note, orice altceva care să te ducă spre reușită? Sau credeai că până la urmă asta este ceva ce poți să crești singur?
– Știam că în America facultățile sunt scumpe. Nu știam absolut nimic de bursă, nu știam absolut nimic de ajutor financiar, nu mă interesa. Chiar cu câteva luni înainte, dintr-o greșeală, văzusem prețurile și am zis „Doamne, este absolut imposibil”. Dar mereu am vrut să fiu exemplu, dacă eu am putut poate oricine. Au fost foarte mulți factori în defavoarea mea, dar, dacă îți dorești, poți. Într-adevăr, pentru unii e mult mai ușor, pentru unii e mai greu. Dar chestia asta am tratat-o mereu ca pe o misiune și cred că foarte mulți copii care află povestea mea pot să se inspire. Vreau foarte tare să inspir asta.
– Faptul că tu vii dintr-o zonă mai puțin, să zic, mai puțin ofertantă nu te-a împiedicat să reușești.
– Nu numai că nu m-a împiedicat, consider că m-a ajutat enorm, pentru că eu, cel care sunt astăzi, nu existam fără cartierul meu, fără școala vieții câștigată, cu toate experiențele sale. Eu, actorul, nu existam fără cartierul meu, pentru că persoanele, situațiile prin care am trecut mă ajută extraordinar de mult professional. Social, nu mai spun. Există o vorbă care-mi place foarte mult: „Am avut darul de a mă chinui”.
– Ai chinuit, la rândul tău, pe alții?
– Cu siguranță, pe mama, în primul rând, dar care e mândră de mine. A trecut săraca prin multe, a avut multe bătăi de cap.
– Eu cred că, în clipa în care a aflat despre tine că joci pe scena mare și că ai un rol foarte important și că lumea te vede atât de talentat, după foarte puțin timp de când erai acolo, la școală, în America, cred că a făcut-o să plângă de fericire și tare a iubit lacrimile alea.
– Mama a plâns de fericire și când am luat primul premiu la un festival din clasa a patra. Viața mea socială mereu a fost total diferită de viața profesională și am început de puțin timp să-mi trăiesc viața profesională cu seriozitate, pentru că înainte nu mă interesa prea tare.
– Să înțeleg că nu vrei să desființezi niciun mit cum că oamenii, după ce reușesc să ajungă acolo unde își doresc, își reconfigurează existența?
– Vreau să fiu o sursă de inspirație și un exemplu doar din punct de vedere al carierei, în niciun caz din punct de vedere al vieții personale. Nu consider că excelez la la capitolul ăsta. Vreau să fiu bun pe treaba mea.
– Când ai fost cel mai mândru de tine?
– Cred că cel mai mândru de mine am fost în două momente. O să le zic cronologic. A fost când am aplicat prima data la facultate. În patru zile am făcut absolut tot. A fost o cursă de am crezut că fac infarct.
– Și eu…
– Atunci a fost ceva absolut… din momentul în care mi-ați zis „Tu acum aplici?”. Niciodata nu v-am auzit țipând, atunci a fost prima dată. Al doilea moment a fost în ultima zi dinainte de vacanța de primăvară, în semestrul al doilea, când tocmai am aflat că sunt în anul doi, tocmai avusesem spectacolul și trecusem un examen extraordinar de greu la pian. A fost o nenorocire la teorie muzicală. A fost una dintre cele mai nasoale experiențe școlare din viața mea.
– Da, dar face parte din viața de actor.
– Da, sunt de acord, dar pentru mine chestia aia a fost…
– Asta pentru că noi, în România, nu dăm mare importanță muzicii. Învățământul nu e preocupat de zona asta, s-o dezvolte, deși are o importanță copleșitoare în dezvoltarea oricărui copil.
– În semestrul doi eram atât de obosit fizic, dar și psihic, ceva de nedescris. Și cred că a fost printre puținele dăți când am plâns de fericire. Scăpam. Știam că plec în vacanță.
– Știu că ai plâns, ai plâns de nefericire pe un trotuar. Ai plans și de fericire acum, când ți-ai luat examenele, și ai reușit să cânți la pian, tu, băiatul din Ferentari…
– Rahova, vă rog frumos, nu confundați că este exact ca București și Budapesta pentru străini.
– Pentru mine chiar nu face diferența, pentru mine nici contează, de fapt, puteai să fiți chiar din Primăverii. Nu mă schimba cu nimic, că eu nu v-am avut pe sectoare așa și nu v-am iubit în funcție de zonele de unde veneați. Eu v-am iubit fără să mă gândesc la asta, de aceea nici nu am reținut detaliile astea. Nu m-a interest. Revenind, ți-e dor de cei de acasă când ești acolo de cei de acasă!
– Da.
– Nu există niciun loc în York care să semene cu Rahova?
– Absolut niciun loc din lume nu e Rahova și n-aș da-o pe Monaco, pe Hawaii, pe absolut orice.
– Ce îți face ziua bună?
– Confortul, cred.
– În ce sens?
– O zi bună este în vacanță.
– Fără griji.
– O zi în care știu că pot să mă trezesc absolut când vreau eu și să-mi fac programul cum vreau eu. Și la ce ore vreau eu, cu cine vreau eu. Eu sunt dependent de oameni. Să fiu înconjurat de ei. Am fost mereu înconjurat de oameni, grupuri mari de prieteni. Asta a fost o greutate la mine la facultate și sunt recunoscător fetelor care-mi sunt colege, românce.
– Da, ai norocul să fii înconjurat de români, de ai noștri, și să fi creat acolo o comunitate foarte frumoasă.
– Chiar a fost mâna lui Dumnezeu? Pentru că era extraordinar de greu fără ele.
– Spune cât de greu este pentru un băiat din Rahova care e student la New York?
– Nu sunt chiar asa de diferite, pentru că New York-ul nu e acest loc boem, este o junglă și nu pot să zic că m-am acomodat extraordinar de repede, extraordinar de bine cu locul în sine, cu America. Am fost fascinat și obsedat de America de mic, de când eram copil și mă uitam la emisiuni pe YouTube. Eram foarte obișnuit cu cultura lor și cu gândirea. N-am avut niciun șoc cultural, America a fost pentru mine în mod cert. Singura chestie este că seara, când vrei să faci o caterincă cu prietenii tăi, nu prea îi găsești. Nu sunt acolo. E foarte complicat cu fusul orar. Problema este când vrei să vorbești la telefon cu ai tăi sau cu prietenii.
– Spune-mi care a fost cea mai valoroasă lecție pe care ți-a dat-o trecutul și pe care o poți încă folosi și azi, sau care va constitui cumva baza dezvoltării tale pe viitor?
– Vreau să încep prin a spune că eu am extraordinar de multă încredere în mine și, de foarte multe ori, sunt considerat foarte arogant. Sunt ok cu chestia asta. O lecție clară este: niciodată să nu mai fiu prins pe picior greșit, pentru că asta m-a făcut să plâng pe bordură. Din păcate.
– Sper să nu mai plângi niciodată, nici pe bordură, nici în altă parte.
– Eu, sincer, sper să mai plâng.
– Să plângi doar pe scenă…
– Eu sper să sper să mă mai dau cu capul de câteva ori, pentru că uit lecția. Cred că cea mai importantă lecție este că este incredibil de important să greșești.
– Pentru că greșelile te învață mult mai mult decât succesul. Îți doresc să ajungi la succes trecând prin acele greșeli care îți sunt necesare și care să te învețe ce vei avea nevoie pentru un viitor strălucit. Îți mulțumesc mult că ai fost alături de noi!
– Să se rețină că este primul interviu înregistrat/filmat din viața mea. Este ceva special.
– Mulțumim din suflet! Toate cele bune, Rareș! Numai bine îți dorim și reușită totală!
– Vă pup! Vă iubesc mult!
Podcastul „Daniela Bordei: Despre viață cu sinceritate!” care l-a avut invitat pe Rareș Damșa îl puteți asculta AICI.
