Primul interviu cu tineri pe care i-am îndrumat să studieze sau să profeseze în străinătate, pe care vi-l propun, este cu Corina Sandu. În urmă cu 27 de ani, am ajutat-o să-și îndeplinească visul de a pleca în SUA. Am purtat această conversație în podcastul meu „Daniela Bordei: Despre viață cu sinceritate!”, în luna august 2023.
Corina Sandu, PhD, este, în prezent, consultant senior în domeniul chimiei în sectorul energetic și locuiește în Houston (SUA). A absolvit un doctorat în chimie de suprafață și anorganică la Universitatea din Houston în 2003 și a urmat un rol de asociat postdoctoral în chimie și materiale, la Rice University (2003-2006). Are 18 ani de activitate în sectorul energetic, este autoarea a +30 de brevete și a publicat + 25 de lucrări. Corina este interesată în principal de noile tehnologii legate de energie, combinând soluții chimice și instrumentale, cercetare și dezvoltare și comercializare de produse. În prezent, ea se concentrează pe dezvoltările din domeniul energiei regenerabile, cum ar fi amoniacul, hidrogenul și tehnologiile de captare a carbonului.
Daniela Bordei: Bună, prieteni. Astăzi este o zi grea și pentru mine, și pentru invitatul meu. Nu este o zi obișnuită, pentru că nu mă întâlnesc cu unul dintre copiii cu care lucrez acum sau cu care am lucrat acum 5 ani, 6 ani, ci cu unul dintre copiii mei – pentru mine va rămâne toată viața un copil de-al meu- , cu care am lucrat acum 27 de ani. Deci nici nu știu cum să o iau să fie bine și pentru mine și pentru ea, să nu ne fie grea exprimarea și să nu avem sincope, pentru că ne podidesc amintirile. Se spune că cei mai frumoși ani nu sunt cei care au fost, ci cei care urmează să vină. Cu toate astea, eu cred că fiecare dintre noi avem etape în care cei mai frumoși ani îi petrecem în locuri dragi nouă. Corina, cum au fost pentru tine cei mai frumoși ani?
Corina Sandu: Oooo, ce întrebare frumoasă. Cei mai frumoși ani sînt anii pe care-i trăiești din plin. Eu am trăit din plin și aici, am încercat să-i trăiesc din plin și acolo, dar am avut dificultăți și am încercat să merg mai departe. Sper că în continuare voi face la fel, dar, încărcându- mă cu energia de aici, sper să merg și mai bine mai departe. Going forward, cum se spune.
Sunt convinsă de chestia asta. Întodeauna când sunt vremuri grele, când e întunecat așa cum e acum, mă rog, înnorat, sau când marea e furtună, ne căutăm un far. Poți să îmi spui care au fost momentele sau care au fost farurile care ți-au călăuzit viața?
Da, uitându- mă în urmă, îmi dau seama că fără anumite persoane sau mentori și fără anumite contacte nu aș fi putut să merg pe acest drum. Farurile? Ce să spun? Profesorul de limba română, care mi-a fost diriginte, profesorul Mitrache, un mentor fantastic de la care am învățat că Sadoveanu descrie mai frumos apusurile de soare din Ceahlău decât sunt în realitate. Un alt far fantastic mi-a fost în liceu, spre exemplu, profesorul de biologie, domnul Costache, pe care încercam să îl învăț să îmi explice toată biologia prin grafice și nu prin text. Un alt far aș putea spune că a fost în facultate. De fapt, poate mai multe. L-am întâlnit și am avut plăcerea să îl cunosc personal pe profesorul Victor Sahini sau pe atâția alții. Deci ce pot să spun decât că am fost inspirată de mentori și să ajung la tine. Îmi doream foarte mult să plec și aveam nevoie de ajutor pe partea de engleză și, la un moment dat, cineva mi te-a recomandat pe tine. Mi-ai inspirat atât de mult viața. Nu am cuvinte să descriu acele momente și impactul pe care l-ai avut asupra vieții mele. Faruri sunt multe. Vecina mea, care m-a crescut, este unul dintre cele mai amazing (uimitoare- n.trad.), aș putea să spun. persoane pe care am cunoscut-o și pe care o port în suflet toată viața. Eu cred că în copilărie oamenii primesc aceste daruri. Vecinul meu, care m-a luat la piață și m-a întrebat la 6 ani care este formula apei, iar eu nu am știut răspunsul. Așa am aflat că, de fapt, era un doctor în chimie și de atunci am început să mă gândesc oare ce înseamnă chimia? Pasiunea mea a fost inițiată de un alt far, doamna profesoară de chimie Chelaru din clasa a 7- a. Dânsa a reușit să-mi pună câteva întrebări la care eu, în acel moment, am avut inspirația să cunosc răspunsul și încet- încet a crescut pasiunea pentru a descoperi ce înseamnă viața și cum putem să o înțelegem mai bine prin chimie, a înțelege ce înseamnă o transformare.
Fabulos! Vreau să spun că, în primul rând, există o chimie între noi, între oameni, și asta este extrem de importantă. Ce mi se pare foarte interesant este că, într-o vreme în care România hulea chimia, pentru că scăpasem de eminenta noastră de renume mondial, Elena Ceaușescu, chimist de renume mondial, tu ai ales chimia și cu chimia ai continuat, cel puțin așa cum știu eu, întreaga perioadă care a urmat în America. Cum te ai descurcat cu chimia din România în America?
A fost greu la început. N-aș putea să spun că n- a fost greu. Am plecat pentru că învățasem o istorie a chimiei și am simțit asta ca o persoană care deja lucrase într – un institut de cercetare pentru aproape cinci ani, în țară, și chimia pe care o știam era solidă, dar era ruptă de realitate. Țin minte și acum că umblam cu cataloagele să xeroxez articole cu 10 ani vechime. Am ajuns acolo. Primul șoc a fost când m-am prezentat cu un articol de cinci ani vechime și profesorul mi-a zis „Ce faci cu istoria asta?” Deci am învățat foarte rapid că lucrurile se mișcă serios și că trebuie să știu ce se întâmplă ieri și astăzi și poate mâine. Să anticipez.
Deci, într-adevăr, saltul de învățare a fost enorm, dar am avut o bază bună. Am știut că vreau să învăț mai mult ca să ajung de la istorie la realitate, de la istorie la momentul prezent. Și asta m-a determinat să muncesc, să învăț și, în final, să pot să creez, să aduc soluții noi în domeniul în care m- am specializat, cercetare- dezvoltare. Pe lângă faptul că am inventat produse și am început să produc aceste lucruri, am început în timp să motivez și pe alții, deci să pot să ajut și pe alții să creeze. Pentru mine, la ora actuală, cea mai mare satisfacție este să pot să lucrez cu oameni care vor să creeze și care vor să aibă un impact real asupra întregii omeniri și să aducă un serviciu umanității.
Superb! Știi că se spune că viața practic începe după 40 de ani, că până atunci facem doar cercetare. Știu că venirea ta în România, în vizita asta care te- a umplut așa de tot ce aveai nevoie, de energia locului și amintiri răscolitoare, a fost și momentul acela special, pentru că tu ai sărbătorit 50 de ani și e un moment în care te uiți în urmă, te uiți și înainte, ești o femeie împlinită și din punct de vedere profesional, și ca și familie, ai trei copii minunați. Vreau să- mi spui care din acești 50 de ani ți s- a părut cel mai challenging, cel care a fost momentul de cotitură în viața ta sau cel care a scos din tine leoaica, pentru că ești o leoaică?
E o întrebare serioasă. Cred că au fost mai mulți ani. Acel moment de întorsătura a fost când am primit telefonul în care mi s-a spus că sunt acceptată la Universitatea din Houston, pentru că am realizat că mi se va schimba drumul în totalitate. Acel moment l-am petrecut împreună, dacă îți aduci aminte…
Așa este și vreau să le spunem ceva celor care ne ascultă/citesc. La momentul la care noi lucram, noi eram un fel de pionieri. Trimiteam cu porumbelul aplicația, ne veneau răspunsurile în luni și luni de zile, prin poștă, în plicuri mai mici sau mai mari. Erai anunțată telefonic, exact cum ai spus. Deci mie mi se pare incredibil. Acum totul e la un click distanță. Tinerii de azi nici nu știu ce înseamnă să scrii de mână eseuri și să faci toate lucrurile astea. Scuză-mă că te-am întrerupt, dar am vrut să știe oamenii că acel telefon primit nu a avut impactul pe care l-ar avea un mesaj primit pe pe calculator. Deci ai primit un telefon…
Am primit un telefon la momentul oportun și îmi dau seama că este important în viață, mai mult decât orice, momentul, timpul când ți se întâmplă toate. Știți cum e, bătrânii au așa o vorbă, că toate la timpul lor.
Așa e.
Și dacă nu ți se întâmplă atunci când ai capacitatea de a putea răspunde momentului, atunci lucrurile nu pot evolua în aceeași direcție frumoasă. Deci pentru mine a fost, cred, că momentul potrivit. Cred că am răspuns potrivit atunci și după aceea. Bineînțeles că am avut destul de multe încercări și greutăți. Nu pot să spun că a fost un drum ușor. Cum ai spus mai devreme, Deci când am aterizat, nu am să uit niciodată, când am aterizat pe aeroportul din Houston am simțit că sunt pe altă planetă. Deci totul era atât de diferit. Și a trebuit să mă adaptez foarte repede.
Deci șocul a fost colosal. Când spui asta, te referi la faptul că ai simțit că ești singură, că ești a nimănui acolo sau că vedeai niște lucruri pe care nu ți le-ai fi putut imagina?
Da, deci era o lume nouă și trebuia să o parcurg pentru prima dată în viața mea singură. Recunosc, singurătatea acolo și lipsa familiei a contat enorm, cel puțin la început. Dar a fost și acest șoc în care, deși știam că știu engleză, spre exemplu, m-am trezit că nu puteam să articulez în primele două săptămâni foarte multe propoziții. Era foarte dificil. Văzând că toată lumea în jurul meu avea un anumit fel de a vorbi, un anumit accent. Și, recunosc, la început am predat prin semne, prin mâini, foarte mult timp, primele două- trei săptămâni până să poți să recuperezi limbajul tehnic mai ales. Nu știam terminologia foarte bine, nu eram obișnuită să predau în engleză. Deci primele trei luni pot să spun că au fost cruciale, după care, încet- încet, lumea m-a întrebat „Vrei să fii profesor?” M-au invitat să fiu profesor la facultatea unde am fost la doctorat. În final, am ales altă cale, deci lucrurile au evoluat spre bine.
Super. Deci a fost un drum care a fost presărat cu foarte multe reușite, dar a fost și un drum în care important era să fii tu împăcată cu tine și să faci lucrurile cum trebuie. Pentru că, până la urmă, există lucruri care pentru care nu suntem niciodată suficient de bine pregătiți și practic, orice am face, oricât am ști de acasă, nu e destul. E și o lume în care intri deodată și nu mai auzi nimic și e destul de greu să te setezi deodată pe o anumită limbă. Și acuma să fim foarte corecți, ce ai făcut tu este excepțional, pentru că la momentul la care tu ai plecat, planeta asta nu vorbea engleză cum vorbește acum, informația nu exista, Internetul la noi era ceva, nu se știa de el. Practic, accesul românilor la informație și la tot ce presupunea limba engleză și facilitățile ei era spre zero. Așa că e firesc că impactul vostru, al celor care ați plecat atunci, a fost colosal și v-a fost foarte greu. Mi-aduc aminte că o altă studentă de-a mea și prietenă de-a ta mi- a povestit că două săptămâni nu a făcut altceva decât să dea din cap și să spună „Yes, yes!” Și mi-a zis la un moment dat când m-a sunat „Eu cred că ăștia își închipuie că sunt tâmpită, că nu sunt în stare să spun altceva. Eu îi înțeleg, dar sunt disperată că nu știu dacă eu pot să vorbesc la viteza lor și în slang (jargon- n.trad.) și cu termenii lor. De unde?” Plus că era o lume nouă, o lume mult mai avansată decât noi. Nu știai ce se face într-un magazin și cum să te descurci cu toate chestiile automatizate. Chiar, poți să ne povestești ceva distractiv din ce ai trait?
Sunt multe, sunt multe faze, dar în orice caz, ce pot să spun e apropo de limbă. Mi-am adus aminte că vorbeam foarte mult gramatical, pentru că învățasem gramatica cu pas perfect, continuu. Și americanii, când vorbesc, nu vorbesc așa. Mi-a luat ceva să mă adaptez. A fost dificil.
De câte ori ai venit în România în toți acești ani în care ai fost și studentă, dar ai și muncit, ai făcut de toate?
Nici nu mai știu, dar am încercat să vin foarte des, cam la doi ani. În principiu, acum a fost mai greu cu pandemia, dar cam la doi ani am încercat să vin, pentru că, așa cum ai spus, am familie, copiii mei sunt români, cu excepția celui mic. Am vrut să învețe despre cultura românească și să viziteze țara. Iubesc această țară foarte mult. Uite, pot să spun că chiar am fost pe Transfăgărășan și băiatul meu aproape că a avut lacrimi în ochi că nu-i venea să creadă că este în România, în acest loc minunat. Deci am încercat să să- i țin aproape de România și de valorile ei. A participat acolo la Festival Mihai Eminescu și a câștigat premiul întâi.
Ce frumos!
Da, deci încercăm și încerc și acolo să să lucrez cu copiii în timpul în timpul liber, să zic așa. Am participat la diverse acțiuni de educație cu copiii sau serbări pentru copii, pentru că vreau sau vreau să spun rugăciunea în limba română.
Ce frumos! Superb! Spunem un lucru. Ești de 25 de ani în America. Ce te ar face să te întorci acasă? Sau întâi răspundem: câte acasă ai?
Aici va fi acasă, cred eu, în final, deși pentru copiii mei acasă este acolo. Așa că ce m- ar face? Nu știu să spun. Cred că aș putea să mă întorc, dar am acești copii crescuți și născuți acolo și deci, în final, mă gândesc că cele două lumi trebuie să se îmbine într un fel. Și mă gândesc că pot să lucrez și în România la un moment dat sau să vizitez România, să particip la creșterea României. Mi – aș dori foarte mult să pot să contribui mai mult în viitor pentru creșterea acestei țări și, bineînțeles, și acolo, pentru că acolo deja am 25 de ani de viață, jumătate aproape din viața mea. Am clădit o familie și încerc să îi învăț din ambele lumi, pentru că în viitor cred că trăim într- o globalizare și nu o să mai existe foarte mult niște granițe în cunoaștere, în educație, în viitor. În principiu.
Așa este. Te-am ascultat și mă gândeam că, într -un fel, fără să ne spui tu, de fapt ești fericită. Și sunt convinsă de asta, pentru că tu ești un om vesel, bun, cald. Știi, spunea Paler la un moment dat că nu există fericire fără nefericire, că de fapt lucrurile sunt în așa fel încât ceea ce nouă ne produce fericire, poate altora le produce nefericire sau ceea ce ne face fericiți ține de un moment care e deja o amintire și care ne poate provoca nefericirea faptului că nu mai putem să aducem momentul acela în prezent. Ești fericită?
Da, dar vreau mai mult. Întodeauna.
Americănește, așa…
Da, da, sunt aici. Cum să nu fii fericit când ai trei copii superbi? În primul rând, cum am reușit să-mi clădesc o viață nouă într-o altă țară, când am reușit să am o carieră frumoasă și sper să continui să o cresc în continuare? Și când am reușit să vin să vă văd pe toți și să mă încarc cu această energie minunată pe care numai acasă și tot ce înseamnă România poate să-ți dea.
Dacă ar fi să dai un sfat celor care, asemenea ție, pornesc într un drum așa de descoperirea a lor, într -o călătorie în care urmează să își afle de fapt sensul vieții. Pentru că cu siguranță știi că din ce în ce mai mulți copii români aleg să studieze în străinătate. Și eu nu ascund și nu vreau să minimalizez faptul că multă lume se uită un pic chiorâș la noi din cauza asta, considerând că uite, ne pleacă copiii și nu stau aici să facă ce trebuie fără să se uite de fapt că noi nu suntem încă capabili să le oferim ceea ce le poate oferi o școală în altă țară. Dar dacă ar fi să te gândești la tot parcursul tău de la început, care a fost dificil, nu acum, când ești un om realizat, ce le ai spune tinerilor care își iau curaj să își deschidă aripile și să încerce și altceva?
Cred că e important, în primul rând să crezi în tine, în visul tău, în pasiunile pe care le ai și să ai tăria și perseverența și dragostea și dăruirea pentru a merge până la capăt. Cred că tinerii români, în general, sunt sunt foarte creativi și întodeauna au, ce numesc americanii, problem solving skills. Eu cred că este în genetica noastră să gândim într- un anumit fel, să ne exprimăm într-un anumit fel și să să aducem soluții, să creăm soluții care sunt unice și sunt foarte valoroase. Deci aș spune să crezi în valoarea ta, în tine și în visul tău este foarte, foarte important, să ai tenacitatea de a trece peste toate obstacolele și să să cauți să cauți neîncetat acea acea cale. Deci, cum spun americanii, never give up. Deci chiar asta și eu fac zi de zi, Da? Deci toată lumea trebuie să creadă că drumul există undeva, trebuie doar căutat, articulat, corespunzător, găsit o soluție pentru tine personal. Caută- ți mentori, caută-ți mentorii care îți trebuiesc. Nu înceta să să să îți dai seama că nu e doar un vis. Totul, totul se poate. Eu nu cred că nu există o soluție la ora actuală pentru nicio problemă. Cred că soluțiile sunt acolo, lumea doar trebuie să le caute, să le găsească. Poate că necesită un timp, da. Deci timing ul ăla e important, Dar caută ca tu să găsești în tine resursa de a ți căuta visul și de al împlini.
Foarte frumos și foarte mult adevăr în ceea ce ne ai spus. Ca oameni, avem tendința să controlăm totul, să știm ce pași avem de făcut ca să nu fim vulnerabili. Ne place extrem de mult să fim noi, cei care mergem în față, pregătindu ne singuri viitorul. Să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim că în față avem un glob de cristal. Ce ai vrea să știi despre viitorul tău?
Aș vrea să știu dacă pot trăi suficient încât să îmi văd toate visele împlinite, cum mi-a urat cineva la Govora, în stațiune, mi-am zis „Îți doresc ca să trăiești, să-ți vezi nepotul la nuntă”.
Frumos.
Și am zis. oooo, asta da dorință, nu? Serios, acum vreau ca să cer de la Dumnezeu sănătate pentru toată lumea și să putem să ne folosim valorile și să contribuim la binele întregii lumi. Până la urmă, ce pot să mi doresc? Asta îmi doresc și să văd cât mai des.
Corina, mă uit la tine și încerc să revăd imaginea din timp. Doar că atunci noi stăteam de obicei pe covor, pe jos, turcește. Acum am îmbătrânit și nu mai simt și nici nu ne șade bine Așa să facem chestia asta. Dar stau și mă gândesc eu nu simt anii ăștia care au trecut și cu siguranță nici tu că te simt cu energia și cu bucuria de a trăi de atunci. Și îți mulțumesc mult că ai venit să ne faci ziua frumoasă și să ne aduce aminte că tinerețea este ca în basme, nu se termină niciodată.
Mulțumesc mult de tot și vă iubesc pe toți.
Podcastul „Daniela Bordei: Despre viață cu sinceritate!” ce a avut-o invitată pe Corina Sandu îl puteți asculta AICI
