Cristina Șerban este tânără antreprenoare în devenire și studentă la University of Rochester (SUA), unde studiază „Financial Economics and Business Entrepreneurship”.
Povestea Cristinei începe cu o oportunitate unică: un stagiu în Formula 1, unde, la 15 ani, și-a dezvoltat abilitățile de strategie în business, lucrând într-un mediu plin de dinamism și competiție, alături de campionii mondiali. Această experiență i-a deschis ușile spre noi orizonturi și provocări.
Cristina a continuat pe un drum îndrăzneț către domeniul managementului de avere, lucrând la Deutsche Bank, pe Wall Street.
Inspirată de experiențele sale și de dorința de a contribui la schimbarea în lume, Cristina se gândește să deschidă propria companie, să-și urmeze visurile și să lase o amprentă pozitivă în lumea afacerilor.
Daniela Bordei: Bună prieteni! Astăzi am bucuria să vă prezint una din persoanele foarte dragi mie, o persoană foarte specială în tot, și din punct de vedere academic, dar și din punct de vedere al pasiunilor pe care le are și felului în care înțelege să le dezvolte. Cristina Șerban. Bună, Cristina!
Cristina Șerban: Bună, Daniela! Mă bucur mult să mă reîntorc în cuibușor și să ne punem așa la zi cu ce am mai făcut.
– Cristina, am să te rog să începi prin a te prezenta celor care ne citesc.
– Sunt Cristina Șerban, sunt studentă în anul IV la Universitatea din Rochester, din SUA. Sunt persoana de astăzi, cred, mulțumită Danielei. Am intrat pe ușă un copil foarte timid – cred că în 2016, la 13 ani, foarte, foarte, foarte tânără-, și am avut o conversație foarte direct. <<Ce faci? Cânți la ceva? Faci vreun sport?>> <<Nu, nu, nu, nu fac nimic, Nu știu nimic. Nu fac nimic, nu mai vorbesc altă limbă.>> Daniela a încercat să găsească ceva ce s[ lucreze cu mine. Și într-o zi, așa, într-o doară, i-am povestit că-mi place să mă uit la cursele de Formula 1. Aveam un caiețel, scriam statistici despre toți piloții, aveam informații despre toată lumea, Atunci cred că a fost click-ul. Mi-a zis <<Măi, mamă, da’ fă ceva cu ele, că nu poți să le să le lași acolo!>>
– Și așa a început povestea ta și povestea ta legată de Formula 1 și de echipa Mercedes. Și așa a început povestea despre creșterea ta și despre felul cum, un lucru aparent banal, a devenit o pasiune care te-a ajutat să te descoperi și să devii omul care ești astăzi. Dacă ar fi să te uiți în urmă, care ar fi cel mai fericit moment din viața ta?
– Cred că a fost atunci când am reușit să-i cunosc pe Lewis Hamilton și pe Toto Wolff. A fost o întreagă nebunie, pentru că toată lumea îmi spunea <<Nu se poate!>> Ăsta e cuvântul care îmi displace cel mai mult, când cineva îmi zice că nu se poate, pentru că refuz să cred că nu poți, e o limitare pe care ți-o pui singur. Așa că, atunci când am încercat să-l văd pe Lewis Hamilton, aveam un bilet de 100 de dolari. Ca să intri în zona de paddock costă 30.000 de dolari. Nici nu aveam termen de comparație, dar aveam determinare și știam că merit să fiu de cealaltă parte a ușii. Ce am făcut? M-am dus frumos, i-am schimbat numele lui tata în telefon, de la <<Tata>> la <<Lewis>> Hamilton. M-am îmbrăcat frumos, mi-am pus ceasul Mercedes, i-am zis <<Tata, sună-mă!>> Era un pod pe care trebuia să treci. Agenții de securitate m-au întrebat: <<Domnișoară, unde vă duceți? Ce faceți?>> Le-am arătat telefonul: <<Scuzați-mă, mă cheamă domnul Hamilton, iar agenții m-au dus chiar la Lewis Hamilton să-l cunosc personal. Și când l-am văzut, a trebuit să aștept câteva ore. E un pilot care muncește foarte mult, era ultimul care pleca. A stat cu mine de vorbă la 12 noaptea, vreo juma de oră. Ai mei stăteau cu mine și îmi ziceau: “Cristina, Poliția o să ne dea afară. Nu mai ieșim cu mașina din parcare>> Efectiv nu mă interesa. Știam că eram acolo pentru un singur scop și mult. Le mulțumesc părinților mei că m-au susținut în toată nebunia mea și au crezut cu mine. Și da, de acolo a început povestea. După aceea, ziua următoare, la hotelul lui Toto Wolff, am intrat frumos, l-am abordat, nu mi-a fost frică. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era să zică <<Nu>>. OK, nu este nicio nicio problemă. Și de acolo am reușit să primesc un internship și să calc în fabrica pe care, într-o zi, îmi doresc să o conduc.
– Așa va fi cu siguranță, pentru că puțini oameni am văzut atât de hotărâți să-și urmeze urmeze drumul, cum am văzut la tine. Care este părintele de care te simți cea mai apropiată? Mama sau tata?
– Nu am cum să aleg. Amândoi sunt incredibil. Sunt mai apropiată de mama, asta o să spun. Mama mă încurajează mereu, orice ar fi, chit că e o idee proastă. Mama mă încurajează, dar tata mereu încearcă să se pună în locul meu, să înțeleagă perspectiva mea și de ce vreau să iau deciziile care vreau să le iau. Sunt recunoscătoare amândurora că m-au susținut în orice. Cred că rareori îmi spun <<nu>> și de multe ori se întreabă dacă au greșit că nu îmi spun niciodată <<nu>>, dar, în același timp, am respectul față de ei și înțeleg că ei nu sunt părinții aceia tipici și asta mă ajută. Mă ajuta pe mine să devin persoana care sunt.
– Practic, îți satisfac orice dorință. Îi supărăm pe cei care sunt convinși că un copil nu trebuie să primească tot, că un părinte nu trebuie să facă absolut tot ce vrea copilul, pentru că va face din el un adult care nu va fi în stare să-și facă nimic singur, va aștepta să primească.
– E adevărat. În primii ani de viață, până să vin la tine, toată lumea îmi spunea că sunt răsfățată. Când mi-am găsit o pasiune, mama nu avea cum să-mi cumpere bilet să intru la Formula 1, sau să mă duc să-i cunosc pe toți oamenii ăștia. A fost treaba mea să ajung acolo, dar am avut susținerea lor și ăsta nu e răsfăț. Ai mei nu spun <<nu>> când este vorba să mă susțină. În carieră, în tot ce vreau să fac.
– Spune- mi ce înțeleg oamenii greșit la tine? În general, noi trăim sub lupa celorlalți și toată lumea ne purică pe toate părțile și caută să ne găsească fisura, lucru care nu e ok. Care ar fi lucrul la care tu simți că oamenii sunt cumva reticenți?
– Cred că ar fi două lucruri. Mă frustrează foarte tare când oamenii îmi spun că am fost norocoasă. Cred că îți faci norocul, nu cred că ți se dă. Tot ce am avut este o încredere totală în visul meu și lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult. Ba chiar acum am început să descopăr că, de fapt, e o întreagă filozofie despre legea atracției lucrurilor. De fiecare dată când îmi spune cineva că am avut noroc, nu sunt de acord. OK, am ajuns în punctul ăsta, sunt recunoscătoare, dar ce fac de aici încolo? Sunt în hotel, Toto Wolff, miliardarul, e în fața mea. Ce fac? Mă iau emoțiile, uit să vorbesc, uit engleză, uit română. Ce fac? Aici nu e vorba de noroc.
Un alt lucru: realizez în fiecare zi este că foarte mulți oameni sunt negativiști. Este nebunesc dacă stai și observi cât de mult ne plângem. Ne plângem încontinuu. Și atunci când încerci să abordezi un lucru pozitiv și să te gândești <<Ok, ce este acolo pentru mine?>> Și dacă se întâmplă un lucru rău, crede-mă, de multe ori e spre bine. Ăsta e un lucru pe care oamenii nu-l înțeleg despre mine, de ce sunt mereu ambițioasă. Eu nu vreau să cred în conceptul de imposibil. E ceva ce am construit în capul nostru ca să îl folosim ca o scuză.
– Ai plecat la facultate. Te-ai dus în America, unde n-a mai fost nici mama, nici tata, nu a fost nimeni. Și ai făcut niște lucruri extraordinare. Aș vrea să îmi spui ceva și despre experiența ta la facultate.
– În 2019 am plecat pentru prima oară în America – din cu ajutorul tău, și sunt foarte recunoscătoare- am prins o tabără la Columbia University, după aceea la U-Penn. Aveam 15 ani. Când am ajuns acolo, a început să-mi crească încrederea în mine. Am realizat că pot să fac lucrurile astea. Sunt destul de bună să fiu aici și merit să fiu aici. Odată ce am ajuns și am văzut în special U- Penn, m-am îndrăgostit. Am zis că vreau să studiez aici. Aceasta nu e facultatea unde sunt în momentul de față. Pentru U- Penn am dedicat doi ani din viața mea, din 2019, până în 2021 când am aplicat. Am spus: <<În ăștia doi ani până aplic, o să dau tot ce am în mine să intru în facultatea asta.>>
Și ce n-am făcut, mi-am pus efectiv viața pe un platou. Un adevăr pe care, din păcate, trebuie să îl realizăm noi, studenții internaționali, este că situația financiară contează. Contează foarte mult când aplici la facultate. Din ce înțeleg de la U- Penn motivul pentru care nu am intrat a fost că nu aveam destui bani să-mi plătesc facultatea. Și atunci am devenit foarte frustrată pentru că am realizat că este ceva ce nu ține de mine. În același timp m-am uitat la Rochester, care mi-a dat acea scrisoare de acceptare. Mi-au scris în acea scrisoare: <<Te vrem aici pentru pasiunea ta pentru Formula 1>>. Nu a fost o scrisoare generică, a fost personalizată. Mi-au dat și ajutorul financiar de care aveam nevoie, să pot să mă duc liniștită, să nu știu că-i las pe părinții mei să albească încercând să facă bani să plătească. Am zis ok, Rochester mă vrea, mă duc. Și vreau să zic că este o școală incredibilă. Este într-adevăr renumită pentru matematică și inginerie optică. Sunt foarte buni în tot ce ține de științe. Ce m-a surprins este cât de incredibilă este pe business. Este o școală foarte mică. Toți ne știm între noi. Dacă ți s-a întâmplat ceva, știe toată lumea.
– E mai bine așa, decât să trăiești într-un hău…
– Da, și cu profesorii ai acces la ei nelimitat. Poți să vorbești oricând. Am întâlnit un profesor, profesorul Rizzo de economie. Când am aplicat, am zis că nu vreau economie, nu mă interesează. nu vreau. Acolo m-am dus. Primul curs din business trebuia să fie un curs de economie. Așa am ajuns la profesorul Rizzo. Mulți l-ar numi un profesor atipic. Seamăna foarte mult cu tine, Daniela. Nu ne-a predate după manual. Ne-a învățat cum să gândim. Cu acel profesor vreau să fac foarte multe proiecte. Chiar am vorbit cu el acum câteva zile. O să fac un research independent cu el. Nu știm încă pe ce temă vrem să îl facem, pe educație financiară, pe inteligență artificială.
Ăsta chiar cred că e un beneficiu al unei universități mai mici, pentru că poți să ai acces la oameni care sunt educați la toate universitîțile mari, care îți dau ție toată atenția pe care o meriți, dacă plătești atâția bani…
– Ăsta, de fapt, este și scopul pentru care ei plătesc bursa asta. Faptul că te susțin în toate încercările tale e cumva o garanție a succesului și pentru facultate, și pentru tine. Care e filosofia ta de viață?
– Nu știu exact cum să o pun în cuvinte, dar cred că știu cum îmi place să trăiesc. Îmi place să trăiesc pe principiul că totul este posibil și există o soluție pentru orice, oricât de greu ar putea să pară din punct de vedere financiar, din punctul de vedere al circumstanțelor.
– Vreau să-mi spui ce vis al tău ai vrea să-l transformi în realitate?
– Am mai multe vise, unele pe plan personal, dar pe plan profesional am avut parte de internshipul ăsta incredibil la Deutsche Bank, în New York. Am muncit foarte mult să-l iau din nou. Am aplicat. A fost un internship foarte competitiv. Din peste 1000 de aplicanți, au ales 10 să vină la interviu. M-am dus la interviu. Am făcut extraordinar de bine, a fost foarte multă presiune, pentru că a durat o oră jumătate. E dificil. Am ieșit din interviu foarte încrezătoare, am crezut că l-am luat, că am făcut foarte bine, am primit telefonul și am aflat că nu l-am luat. M-a dezamăgit foarte tare, pentru că am știut că am dat totul Anul doi de facultate a fost foarte important, pentru că voiam să rămân în America. Era foarte important să nu să mă întorc în București, ci să găsesc ceva de făcut în America. Îi spuneam mamei că aplic, dar, în realitate, n-am aplicat la niciun internship de când m-a refuzat Deutsche Bank. Eu aplicam în capul meu și luam. Vreau să zic că, o lună mai târziu, am primit un telefon și m-au anunțat că, pentru prima oară în istoria băncii, o să facă un al treilea loc pentru mine, pentru că nu vor să mă piardă după aceea. Am aflat că, de fapt, am fost cea mai bună și au crezut că nu aveam nevoie de program. M-am dus acolo și am avut o experiență incredibilă. Am avut oportunitatea să interacționez cu niște oameni incredibili.
Așadar, ce gândești și faci, aceea atragi. Ăsta e unul din visele mele. Îmi doresc să pot să rămân în America. Îmi doresc să pot să avansez la Deutsche Bank, să devin un bancher privat. Am lucrat în domeniul managementului de avere, a fost incredibil să învăț despre industria asta și îmi doresc ca, într-o bună zi, să mă pot întoarce la Mercedes ca acționar, îmi doresc ca Toto să fie primul meu client la Deutsche Bank, să încheiem cercul, el să se pensioneze și eu să îi iau locul. Ăsta ar fi planul.
– Sunt convinsă, așa cum te cunosc, că toate astea o să se îndeplinească. Acum aș vrea să mă întorc cumva în copilăria ta, să încheiem la fetița de atunci și să-mi spui ce voiai să fii când te faci mare? La ce te raportai la momentul acum?
– O să-ți spun o poveste foarte amuzantă. Am avut o experiență foarte rea la o grădiniță de stat. Am avut o profesoară care să zicem că n-a fost așa de bună și nu mai voiam să mă duc la grădiniță. Deloc. A venit mama într-o zi acasă la mine și deja nu mersesem de vreo lună. Au început să se sperie. Mi-au zis că ne ceartă Guvernul. Într-o zi a venit mama la mine și a zis <<Cristina, ai două opțiuni: poți să te duci la grădiniță să faci ceva cu viața ta sau poți să te duci cu Ion să crești oile? Ai două zile să te gândești.>> Nu mi-au trebuit două zile. Ziua următoare i-am spus: <<Mami, vreau să cresc oi.>> Și-a pus mâinile în cap. Asta a dus la tranziția către școala privată, că nu mai știau pe unde să o ia. Efectiv fugeam din grădiniță. Am fugit și în prima zi de școală privată, pentru că bunica stătea la cinci minute, dar m-a prins profesoara. Nu-mi plăcea deloc. Fugeam, chiar dacă trebuia să fiu recunoscătoare că sunt acolo și știu ce sacrificii au făcut să plătească școala. Rezultatul a fost că am mers în America și am putut să fiu ce n-am reușit să fiu aici. Noi, românii, suntem foarte materialiști și punem accent pe niște lucruri pe care nu se pune accent acolo deloc. Nu le pasă oamenilor cum te îmbraci, poți să te îmbraci după toate fițele, sau poți să mergi în papuci de casă peste tot, chit că e iarnă, chit că e vară. La început am zis că oamenii ăștia sunt nebuni, dar după aceea am început să apreciez că, de fapt, omul este cel ce contează, nu hainele lui.
– La noi asta cu îmbrăcatul vine din nevoia de validare și din faptul că am fost prea mult timp izolați, sălbăticiți.
– M-ai întrebat ce își dorea fetița aia mică? Mereu a vrut să ajung în America. Mereu. I-am vizitat pe bunici și m-am uitat la vechea mea camera. Zici că-i muzeu. Podurile din New York, Statuia Libertății, toate. Mereu am știut că vreau în America, dar, în același timp, nu mă gândeam să aplic în America până nu te-am cunoscut pe tine. Îți datorez foarte multe. Tu m-ai împins foarte mult.
– Îți mulțumesc din suflet că ai venit să vorbești și să le spui oamenilor povestea ta și lucrurile astea extraordinare.
– Mulțumesc mult de tot! Mulțumesc.
Podcastul „Daniela Bordei: Despre viață cu sinceritate!” care a avut-o invitată pe Cristina Șerban îl puteți asculta AICI.
