Cum am ajuns să iubesc tocitul

În ciuda criticii aduse învățării prin tocit pentru lipsa de creativitate și interactivitate, beneficiile sunt indiscutabile: exersează memoria, dezvoltă disciplina și oferă un fundament solid pentru înțelegerea complexă.


Au fost doi oameni care m-au învățat să tocesc: mama mea, căci nu mă lăsa, căci nu se lăsa, și fratele meu. El era maestrul, olimpic multiplu la mate și fizică, la faza aia rară, adică pe țară.

Tocitul se învață din cărți tocite de alții înainte, desigur. Se învață cu cineva alături – o voință limpede (mama), un model (stăpânul rezultatelor, fratele). Sau măcar cu una dintre instanțe.

Nu am fost tocilară, decât până în punctul în care am descoperit plăcerea de a jongla cu niște conținuturi pe care le stăpâneam. Așa mi-a fost firea. Nu am tocit cum o face candidatul la facultatea de medicină (și apoi studentul), nici ca matematicianul împătimit. Eu eram împătimită de sentimentul acela de libertate (și recunoaștere, zic eu azi) pe care ți-l dau lucrurile știute bine, nu doar înțelese. Cititul e cu tocit (buchisit, îi spune în limbaj de școală veche), tabla înmulțirii e cu tocit (matematica e o poveste frumoasă, dar aspră), mai târziu câtă istorie, geografie, biologie, latină, etc. te duce capul, sunt tot cu tocit.

Mama nu mă lăsa, iar ca să mă lase, învățam. Cu lene, nu zic, acea lene care mă făcea să vreau să termin și să scap. Fratele meu îmi acorda atenție, împărțind cu mine cunoștințe de student la aeronautică. „Păi, de ce nu știi? Astea se știu. Învață. Învață până știi.” Mă uitam la el cu admirație și îmi răsuna în minte „Învață până știi”…

Poate ceva din familia de azi și/sau din școala de azi nu mai provoacă și nu mai întreține plăcerea asta a tocitului, a libertății de a deține, de a fi proprietarul unor conținuturi învățate în structuri aparent rigide. Rigiditatea asta asigură  ceva special, o plimbare a minții printre lucrurile imutabile care au făcut ca lumea să fie azi așa cum e.

Rulăm însă prin cap concepte ca „motivația învățării”, „experiența învățării”, „dezvoltare”, „autenticitate”, „elevul în centrul învățării”. Toate bune, desigur. Dar acele momente aspre, de disconfort, în care înghiți uleiul de pește ca să ai oase mai puternice, tind să fie evitate. Cer asprime din partea tuturor celor implicați. Nu supărare, dar hotărâre.

În momentul în care sistemul sau societatea au simțit, de exemplu, că la capitolul lectură scade ritmul, nivelul, obișnuința, au apărut în orar „orele de lectură”. Încă e incert dacă rezolvă ceva, întrucât obișnuința lecturii mai- mai că aș zice că ține de obișnuințele vieții private. Nu știu dacă o „oră de tocit” ar însemna ceva,  e alarmantă lipsa poftei de a „învăța până știi”, dar tind să cred că acest aspect ține tot de obișnuințele vieții private a familiei cu copii de vârstă școlară.

În ciuda criticii aduse învățării prin tocit pentru lipsa de creativitate și interactivitate, beneficiile sunt indiscutabile. Exersează memoria, dezvoltă disciplina și oferă un fundament solid pentru înțelegerea complexă, ca să fim clari. Luându-ne ca părinți sarcina asta de a crea o obișnuință în viața privată a copiilor, nu facem altceva decât să dezvoltăm un instrument numai bun de autoeducație și dezvoltare personală.

Foto de AICI

(Roxana Vasile este pedagog, germanist, coach și fondatoarea instituției private de educație în limba germană, Compania Mică- www.companiamică.ro)


Roxana Vasile