A „rezistat” 4 ani, într-un loc plin de oportunități. A terminat facultatea summa cum laude, cu o dublă specializare în Computer science și Finanțe. La vară, va lucra ca product manager la Microsoft, ofertă pe care a primit-o în urmă a două internship-uri, în ultimele două veri.
Îi place să fie mereu ocupată și să descopere locuri noi. Multă lume îi zice că are prea multă energie pentru cei 1,54 m ai săi. Crede cu tărie în legea boomerangului și în faptul că atragem conform acțiunilor noastre.
Daniela Bordei: Sunt atât de mulți oameni minunați și atât de mulți oameni speciali pe care am avut șansa să îi cunosc în anii ăștia în care am lucrat cu tinerii. Aș vrea să vi-i scot la lumină și să vi-i prezint, să le aflați poveștile. Niște povești fabuloase și, prin ele, prin poveștile lor, să îi cunoașteți pe acești oameni extraordinari cu care am avut bucuria și am fost onorată să lucrez. Astăzi vorbim cu Denisa Denisa Stan, un copil pe care l-am cunoscut cu patru ani în urmă și cu care am parcurs drumul de la liceu la facultate. Bună, Denisa! Spune-ne câteva lucruri despre tine.
Denisa Stan: Bună, Daniela! Îți mulțumesc în primul rând pentru că mi-ai dat această oportunitate de a îmi face cunoscută povestea și de a arăta că se poate în orice fel de situație. Povestea mea a început în clasa a XI-a, când am venit la tine foarte timidă și m-am așezat pe canapea, foarte nehotărâtă de ce vreau să fac pe viitor. Îți spusesem niște idei legate de Europa, nesigure. Îmi aduc foarte bine aminte că mi-ai spus <<Tu trebuie să mergi în America>>. Și de acolo a început, practic, totul. Ne- am apucat să lucrăm pentru examene, am scris eseuri, am trimis toate aplicațiile și partea cea mai interesantă a fost că tu ai fost una dintre singurele persoane care a crezut în mine pe tot parcursul acestui proces și m-a încurajat. De fiecare dată când mai cădeam, mă prindea o mânuță să mă ridice. Am intrat la facultate cu o bursă care acoperă toată taxa de școlarizare și o parte din cazare și masă, iar de acolo am știut exact că scopul pentru care plec în America este să mă dezvolt și să devin practic un adult. Pentru că am plecat la facultate. Un copil răsfățat, crescut de bunici, căreia i s-a dat aproape totul. Am continuat cu diverse oportunități în campus și am ajuns în anul IV.
– Super! Se spune că nimic nu este imposibil pentru cei care încearcă. Vreau să-mi spui o acțiune imposibilă pe care ai bifat-o?
– Când am reușit să intru la un internship la una dintre cele mai mari companii din lume, o companie care produce bilioane de dolari anual. Aplicasem la foarte multe internshipuri și nu am reușit să bifez niciunul. Nici eu nu am crezut în mine la vremea respectivă, pentru că mi se părea doar o glumă și aplicam doar doar pentru experiența procesului de aplicare. Dar niciodată nu am crezut că pot ajunge cu un pas în față și pot termina interviurile și primi o ofertă. Asta s-a întâmplat anul trecut, când am primit un internship la Microsoft. Am fost toată vara trecută în Seattle pentru trei luni, iar după ce am terminat acel internship am primit o ofertă de a mă reîntoarce și în această vară pentru un internship mai avansat. În momentul de față aștept o ofertă care va veni sau nu va veni, dar sunt sigură că sunt la momentul potrivit, în locul potrivit.
– Știi cum se zice: <<Odată ce alegi speranța, totul devine posibil>>, iar tu ai ales de foarte multe ori speranța. Cunoscuta realizatoare de TV, Oprah Winfrey, spunea la un moment dat că unul dintre cele mai mari riscuri în viață este să nu ai niciodată curajul să riști. Care a fost cel mai mare risc pe care ți l-ai asumat?
– Cred că cel mai mare risc a fost pe departe momentul în care am plecat la facultate, pentru că, exact cum am spus, sunt un copil singur la părinți, am fost crescută de bunici, deci, practic, nu am dat piept cu viața până în momentul în care am plecat. Eu nu știam să fac lucruri singură, Nu mă descurcam dacă nu o sunam pe bunica sau pe mama și, în momentul în care m-am văzut singură în avion, am realizat că de atunci chiar trebuie să fac lucrurile singură. Și cum nu îmi place să las lucrurile neterminate, am știut că, în momentul în care am plecat nu voi renunța, indiferent cât de greu va fi. Deci trebuie să duc această oportunitate până la capăt.
– Există o lecție de viață pe care ai vrea să o împărtășești celor care citesc acest interviu?
– Da, aș dori ca toți cei care ne citesc să creadă în cel mai mic gram de speranță și, în momentul când îți dorești cu ardoare, Universul lucrează la dorința ta și, într-un final, chiar dacă nu îți atingi scopul, rămâi cu experiența și cu lecția de viață. Aș dori ca oamenii să aibă puțin mai multă încredere în ei în momentul în care chiar își doresc ceva cu adevărat.
– Ce te motivează pe tine, Denisa?
Am avut foarte multe momente când a trebuit să- mi răspund la niște întrebări legate de ce vreau să fac după facultate și au fost foarte multe căderi. Întodeauna după ce mă adun după o cădere, mă gândesc care a fost scopul pentru care eu am plecat acolo. Faptul că întotdeauna trebuie să progresez, nu să regresez, și drumul ăsta lung, cu multe căzături, cu multe ocolișuri, dar și cu satisfacția de la final, indiferent cât de târziu vine, parcă mă motivează să nu renunț în niciun moment.
– Constantin Brâncuși spunea că, dacă vrei să vezi departe, trebuie să urci cât mai sus. Cât de sus vrei să urci, Denisa?
– Întoteauna voi aspira la mai mult. Întodeauna îmi voi dori ceva mai mult, indiferent dacă este o jumătate de pas, sau un pas întreg. Îmi doresc să fiu cea mai bună versiune a mea în orice moment.
– Atunci când ai plecat, îmi închipui că erai pregătită cu soluții pentru oricare din situațiile care ar fi putut apărea. Cu siguranță au existat, însă, una sau mai multe situații pe care nu le aveai prevăzute. Spune-ne o situație hilară, sau devastatoare pe care nu ai prevăzut- o înainte de a pleca în America.
– Cred că cea mai amuzantă situație a fost când am ajuns, cred că eram în prima săptămână, în campus, iar eu nu știam care este diferența dintre o mașină de spălat și un uscător. O aveam pe mama și pe bunica care se ocupau de mine. Am ajuns în spălătoria campsului, iar eu nu știam unde să bag prima dată hainele. Le- am pus întâi în uscător, mi-am dat seama după ce am văzut că nu curge apă de pe nicăieri, că trebuie să le scot, să bag alți bani în mașina de spălat. Sunt tot felul de situații minore sau majore de care te lovești.
– Ai avut și situații mai grele?
– Absolut. Sunt situații emoționale pe care, din păcate, trebuie să le gestionezi singură: o zi proastă când trebuie să merg la cursuri, sau la muncă în campus, pentru că am diverse joburi, sau o răceală pe care nu știu cum să o tratez și mă gândesc că acasă ar fi fost mai bine când mama îmi dădea o pastilă la pat. Aceste lucruri sunt niște experiențe care te întăresc ca om.
– Care a fost cel mai mare câștig? Dincolo de faptul că fiecare din cei care au pornit asemeni ție, pe un drum necunoscut, s-au responsabilizat și au crescut, care este alt câștig despre care vrei să ne vorbești?
– Câștigul este pe departe unul emoțional, aș putea să spun, pentru că am plecat un copil și doar în câteva luni am ajuns un adult responsabil, care, din primul semestru și-a luat un job în campus. Chiar dacă primul meu job a fost să așez cărțile pe raft la bibliotecă, oamenii pe care îi întâlnești, cultura de care te lovești și trebuie să te adaptezi la ea dacă vrei să trăiești în țara respective, toate experiențele noi care-ți ies în cale în fiecare zi, foarte diferite, toate lucrurile astea cumulate adaugă câte o picătură în acest borcan de experiențe și de cunoștințe.
– De ce îți e cel mai dor când ești acolo?
– Sunt o persoană foarte apropiată de părinții și prietenii mei. Mi-e dor de interacțiunea cu ei și, uneori, de cățel.
– Cât de ușor e să-ți faci prieteni în campus și cât de ușor este să-i înțelegi pe cei aparținând altor culturi, altor religii și cu alte tradiții decât ale noastre?
– O să fiu foarte sinceră cum sunt de fiecare dată. Întodeauna am preferat adevărul. Să știi că este foarte greu. Eu întotdeauna am tras înspre partea asta balcanică și chiar românească. Întotdeauna mi-am făcut prietenii cu influențe balcanice, copiii români ai căror părinți sunt români etc. Mi se pare că mă conectez cel mai bine cu cu genul ăsta de persoane, chiar dacă vorbim în engleză. Contează foarte tare ce fel de relație vrei să ai cu persoana respectivă. Poate fi un simplu coleg de facultate, colegul cu care ieși în oraș sau colegul cu care te înțelegi foarte bine la un curs, cu care faci teme sau un mentor care te ajută să progresezi la un curs. Depinde foarte tare. Eu gândesc totul foarte structurat.
– Esențele tari se păstrează în recipiente mici. Ești o mânuță de om atât de frumos și pe afară și pe dinăuntru, încât e o bucurie de fiecare dată când te întâlnesc. Dacă te-ai întâlni astăzi pe tine, cea din liceu, ce ți-ai spune?
– Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Cred că mi-ai dat puțin mai multă încredere în mine. Am fost o persoană căreia i-a lipsit încrederea de sine, poate și pentru faptul că nu m- am regăsit complet până acum câteva luni. Am fost o persoană care punea totul la suflet din dorința de a-i mulțumi pe toți și de a face bine. Știi cum e, uneori ce e mult strică. Aș fi puțin mai calculată cu anumite decizii, însă, revenind la ideea principală, puțin mai mult încredere, cred că asta mi-a lipsit, dar, cu toate astea, am reușit să o gestionez.
– Îți mulțumim mult de tot, Denisa! Îți mulțumim pentru fiecare dată când te întorci și te așteptăm cu toată dragostea să la pe canapea să mai stăm de vorbă.
– Mulțumesc și eu.
Podcastul „Daniela Bordei: Despre viață cu sinceritate!” care a avut-o invitată pe Denisa Stan îl puteți asculta AICI.
